Moştenirea templieră astăzi

    Dintre toate cele patru ordine cavalereşti importante ale Evului Mediu – Ordinul Sfântului Lazăr, Ordinul de Malta, Ordinul Templier şi Ordinul Teuton -, poate cel mai fascinant a fost cel fondat în 1228 prin Conclavul general al Bisericii Catolice de la Troyes, cel care a conferit ,, cavalerilor sărmani ai lui Hristos” o Constituţie. Istoria acestui ordin începe imediat după lansarea de către papalitate a  primei cruciade, menite să elibereze Locurile Sfinte de păgâni.

  În 1118, nouă cavaleri, originari din Franţa, în frunte cu Hugues de Payns, s-au instalat la Ierusalim, în scopul oficial de a proteja pelerinii care  se îndreptau către oraşul sfânt. Puţini cunosc faptul că cei nouă cavaleri înainte de a ajunge în Palestina, au poposit în Efes - oraş aflat sub oblăduirea religioasă a mitropolitului Theocletes. Poate nu ar fi fost important acest popas, dacă nu ar fi fost legat de momentul călugăriei nobililor francezi. Şi cum mitropolitul era de rit bizantin, deci ortodox, aceştia au îmbrăţişat confesiunea răsăriteană.

    Să se explice  ecumenismul promovat ulterior de Ordinul Templului tocmai  prin acest moment al îmbrăţişării condiţiei monastice în versiune ortodoxă? Iată primul dintre misterele care învăluie fascinantul ordin. După ce şi-au stabilit sediul la ruinele Templului lui Solomon, cavalerii au dispărut în negura istoriei timp de nouă ani - posibil o cifră cu însemnătate simbolică -, perioadă în care, susţin exegeţii, au luat contact cu celelalte religii monoteiste şi cu alte curente spirituale - nu se exclude contactul  chiar cu hinduismul.

    Remarcabil este că în momentul reapariţiei pe scena istoriei oficiale cavalerii erau în număr de trei sute, având şi câteva mii de soldaţi pe care îi coordonau. Iată  un alt  mare mister templier: cum au reuşit aşa ceva, de unde au adunat resursele necesare?

  De altfel , misterul a fost asumat chiar de către fondatorii ordinului, în chiar Regulum-ul conceput de Sfântul Bernard de Clairvaux,  care îi conferea prerogativele: ,, Scump Frate, din ordinul nostru nu vedeţi decât partea din afară… dar nu cunoaşteţi poruncile cele tari care se găsesc dedesubt”. Citatul, din articolul 661 al Regulum-ului Templier, care i se citea la primire unui neofit, relevă faptul că, sub aparenţa voalului militar, existau aspecte mult mai importante, de factură esoterică.  

   La nici 50 de ani după Conciliul de la Troyes, Ordinul Templier a devenit realmente o forţă economică şi militară în Europa, răspândindu-se din Orientul Apropiat până în Marea Britanie, fără să neglijeze - aşa cum  ştim astăzi - nici Transilvania, unde şi-au instalat o comanderie în Munţii Abrudului, în preajma minelor de aur.

    Nu vom intra aici în istoria  fascinantă şi tragică a ordinului templier,cunoscută publicului larg în linii mari,  interesându-ne doar  să identificăm care ar fi ceea ce s-ar putea numi ,, moştenirea  templieră ” astăzi.  Din această perspectivă, putem considera că dimensiunea ecumenică pe care templierii au asumat-o, care deriva dintr-o înţelegere  mult mai profundă a religiei, poate reprezenta o referinţă pentru lumea în care trăim. Mulţi exegeţi susţin că însăşi aşezarea sediului templier  pe culmile muntelui Moriah - punct simbolic de confluenţă a celor trei religii monoteiste - este grăitoare în acest sens.

    Aşa cum se cunoaşte, cel puţin la nivelul unor cercuri esoterice internaţionale, în prezent se lucrează la  unificarea celor două Biserici , cea Ortodoxă şi cea Catolică, sperându-se ca într-un orizont de timp rezonabil efectele Marii Schisme să fie eludate. Ar fi un mare pas în direcţia ecumenismului visat de templieri. Oricum, aproape  toate ordinele templiere contemporane - există cel puţin trei curente principale la nivel mondial -, dar şi cele neotempliere , asumă o coordonată ecumenică, militând, atât în interior, cât şi în afara lor pentru realizarea idealului templier de împăcare între religii.

Antoniu Martin