Un filosof emite o teorie şocantă cu privire la pedepsirea infractorilor

Rebecca Roache, filosof la Universitatea Oxford, interesată de etică şi de problematica pedepsei, a propus recent un exepriment de reflecţie, în jurul unei idei noi: ce-ar fi dacă am putea să tratăm infractorii condamnaţi la închisoare cu medicamente speciale, care distorsionează perceperea timpului, astfel încât timpul petrecut în peniteciar să li se pară deţinuţilor mai lung decât este în realitate?

Manipulând simţul timpului, cu ajutorul unor substanţe specifice, în viitor am putea face un infractor să simtă că stă 1000 de ani în închisoare, chiar dacă, în realitate, a stat acolo mult mai puţin – câteva luni sau un an.

O asemenea idee este, în prezent, utopică (nu există nimic de acest gen care să fie pus în practică), dar Rebecca Roache, care, după propriile afirmaţii, este „filosof, nu om de ştiinţă”, nu se teme să exploreze cu imaginaţia asemenea idei neobişnuite.

Un studiu publicat în aceste an în Journal of Neuroscience arăta că modul în care fiinţa umană percepe timpul are de-a face cu un neurotransmiţător numit GABA (acid gamma-aminobutiric), deşi poate fi influenţată şi de alţi factori, precum emoţiile şi îndreptarea atenţiei spre un anumit lucru.

Modificând pe cale chimică acţiunea acestui neurotransmiţător la nivelul creierului, ar fi posibil ca infractorilor să le fie date condamnări la închisoare cu durată mai scurtă, dar care să le pară lungi.

Modul în care sunt construite şi conduse închisorile ar putea fi adaptat, pe baza modului în care este resimţită subiectiv trecerea timpului, crede Rebecca Roache.

„Cei mai răi infractori”, scrie pe blogul ei, Practical Ethics, „ar putea fi trimişi în unităţi speciale, gândite astfel încât timpul de încarcerare să le pară acestor infractori că trece în cel mai lent şi monoton mod posibil.”

Fără a face schimbări în sistmul penitenciar al unei ţări, s-ar evita astfel „portiţele de scăpare” ale sentinţelor standard de încarcerare, ce le permit unor infractori care au comis fapte oribile să scape cu prea puţini ani de închisoare, faţă de gravitatea infracţiunilor comise. 

Evident, ideile Rebeccăi Roache i-au tras tot felul de critici; unora dintre ele le-a răspuns pe blogul ei.

Fără a fi câtuşi de puţin în favoarea torturii, ea este interesată de posibilele răspunsuri la întrebări precum:

Este important ca o pedepsă să fie neplăcută?

Ce anume face ca o pedeapsă să fie inumană?

Dacă am putea folosi tehnologia pentru a „calibra” pedepsele în aşa fel încât să ne asigurăm că toţi resimt subiectiv în acelaşi mod o anumită pedeapsă, ar trebui să facem acest lucru?