Giulgiul din Torino este un obiect de recuzită, susţine un istoric

Aşa-numitul „giulgiu din Torino”, o pânză de in lungă de 4 metri în care se spune că ar fi fost înfăşurat trupul lui Iisus Christos după răstignire, este una dintre cele mai venerate relicve ale creştinătăţii. Autenticitatea acestui obiect este disputată de secole, iar un reputat istoric britanic a afirmat recent că giulgiul ar fi un obiect de recuzită utilizat în Evul Mediu pentru a pune în scenă, în ziua de Paşte, dramatizări ale poveştii biblice privind învierea lui Christos.

Deşi, în 1988, datarea cu carbon radioactiv a arătat că giulgiul din Torino nu are 2000 de ani vechime, ci ar data din secolul al XIV-lea, controversele persistă între cei care consideră că este un artefact medieval şi cei care cred că acest obiect ar fi cu adevărat pânza în care ar fi fost înfăşurat trupul lui Iisus Christos.

Omul de ştiinţă britanic Charles Freeman nu numai că susţine că giulgiul datează din perioada medievală, dar propune şi o explicaţie legată de originea şi întrebuinţarea lui.

Freeman, autorul unei cărţi despre relicve, numite Holy Bones, Holy Dust: How Relics Shaped the History of Medieval Europe, a studiat descrieri şi ilustraţii ale giulgiului, constatând că ele nu apar înainte de anul 1355.

În 1453, giulgiul a fost cumpărat de către una dintre familiile domnitoare ale Europei, Casa de Savoia, care l-a promovat şi l-a transformat într-o relicvă de mare importanţă, menită să ridice prestigiul respectivei familii.

O gravură puţin cunoscută, realizată de Antonio Tempesta, un artist de la curtea savoiardă, înfăţişează giulgiul în anul 1613, într-unul dintre momentele când el era arătat solemn pelerinilor. Este frapant cât de diferit arăta giulgiul reprezentat în secolele XVI şi XVII faţă de obiectul ce poate fi văzut azi. Gravurile şi descrierile vechi scot în evidenţă elemente greu de distins azi – precum faptul că amprenta corpului lui Christos ar fi fost acoperită de sânge şi urme ale unor lovituri de bici. După părerea lui Freeman, aceste urme pe care puneau accent vechile surse ar fi avut o legătură cu o tendinţă care a apărut în iconografia secolului al XIV-lea, aceea de a reprezenta răstignirea lui Christos într-un mod mult mai „dramatic” decât până atunci, punând accentul pe sânge şi răni.

Scopul original al giulgiului, crede Freeman, era acela de a fi utilizat ca obiect de recuzită în anumite ceremonii care aveau loc în ziua de Paşte – un fel de piese de teatru religioase, numite „Quem quaeritis?” („Pe cine căutaţi?”)

În dimineaţa zilei de Paşte, explică istoricul, era pusă în scenă istorisirea biblică a învierii, cu ucenicii intrând într-o construcţie ce reprezenta „mormântul lui Iisus” şi ieşind de acolo cu linţoliul său, ca dovadă că Iisus înviase.

O scenă de acest gen – care a fost studiată de Freeman şi i-a inspirat această explicaţie – apare în cea mai veche reprezentare a giulgiului: pe o insignă de pelerin, datând din anii 1350 şi găsită în fluviul Sena în 1855, apar doi oameni ai bisericii care ridică un giulgiu, iar dedesubt este înfăţişat un mormânt gol.

Anul viitor, giulgiul din Torino va fi din nou expus, spre a fi văzut de public, iar autorităţile din Torino se aşteaptă ca milioane de pelerini să sosească în oraş pentru a vedea relicva.