Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor!

Sau a proştilor! E acelaşi lucru.

Expresia vine din istoria românilor. Când se schimbau domnitorii – mai bine zis, când erau schimbaţi de turci –, prostimea se bucura sperând că noul domnitor va aduce „un pic mai bine” pentru săraci, dar nu numai. Nu trecea mult timp până când toată lumea putea să vadă că speranţele au fost deşarte şi, de la un timp, doar nebunii sau proştii mai sperau că schimbarea domnitorilor le va face viaţa mai bună.

„Nimic nou sub soare”, zice Eclesiastul. Astăzi se schimbă guvernele şi preşedinţii, iar lumea – nebună sau nu – speră că viaţa se va schimba în bine. Aceiaşi domnitori de când lumea şi aceiaşi nebuni care speră mereu, că doar speranţa moare ultima. Şi se pare că şi nebunii mor ultimii.

Guvernul Ungureanu a căzut, a venit guvernul Ponta. (Nu cred că acest guvern va avea probleme să treacă prin parlament.) După ce ani de zile i-a căinat pe români pentru măsurile de austeritate luate de guvernul Boc, după ce ani de zile au susţinut sus şi tare că ei îi vor face fericiţi pe români umplându-i de bani, acum a sosit momentul ca Ponta şi Antonescu, liderii vocali ai USL, să se ţină de cuvânt. Guvernul precedent spunea cam cu jumătate de gură – acea jumătate populistă care avea în vizor alegerile – că salariile bugetarilor şi pensiile vor reveni la cele dinainte de măsurile de austeritate. Şi dădeau ca dată exactă de revenire ziua de 1 iunie a.c.

Am ascultat marţi seara discursul premierului V. Ponta la anunţarea listei cu miniştrii din guvern. La punctul 3, premierul anunţa lapidar că se va umbla la salarii şi pensii. Foarte vocal la celelalte cinci puncte din discurs, la punctul 3 premierul ne-a lăsat să ghicim ce şi cum cu pensiile şi salariile. De ce a procedat astfel? Dintr-un motiv pe care doar „nebunii” despre care vorbeam mai înainte nu-l înţeleg: nu prea sunt bani pentru pensii şi salarii. Pentru că banii care există sunt destinaţi în cel puţin două direcţii: în primul rând pentru dezvoltare, aşadar pentru investiţii şi, în al doilea rând, pentru partea care revine României în accesarea fondurilor europene. Pentru că, fără a plăti cota aferentă ce ne revine nouă, nu putem accesa fondurile europene.

Şi atunci se pune problema: ne dezvoltăm, în speranţa unei vieţi mai bune în viitor (sper că nu la calendele greceşti) sau păpăm banii şi se duc şi dezvoltarea şi fondurile europene? De aceea a fost V. Ponta atât de reticent la punctul 3, pentru că i s-a spus care e situaţia. Ministrul de Finanţe, Florin Georgescu, un profesionist al finanţelor, a acceptat cu greu funcţia de ministru de Finanţe, pentru că ştie ce-l aşteaptă.

Şi atunci ne întrebăm de ce USL, prin Ponta şi Antonescu, au dezvoltat ani de zile o retorică demagogică şi populistă? Ei chiar nu ştiu ce se petrece în Europa şi în lume? Premierul V. Ponta a mai circulat în ultima vreme prin lume şi şi-a mai moderat discursul demagogic şi populist. A aflat până şi el că recesiunea bate la uşă în toată Europa dar, mai ales, a aflat că România este parte componentă a unui spaţiu economic şi financiar şi nu poate rămâne în afara a ceea ce se petrece în acest spaţiu. În timp ce V. Ponta a mai înţeles câte ceva, Crin Antonescu a rămas fixat în elucubraţiile pe care le rosteşte de câte ori are ocazia. Şi are!

Un lucru este cert: USL şi-a dorit puterea fără să judece la rece ce înseamnă să conduci o ţară cu probleme şi, mai ales, cu două campanii electorale. Aşteptările românilor sunt mult prea mari pentru a putea fi satisfăcute de un guvern încropit pe picior. Bucuria „nebunilor” e mare, dar banii sunt mult prea puţini. Iar oamenii aşteaptă ca guvernul să acţioneze urgent din direcţia vistieriei cu bani. Altfel, bucuria se transformă în dezamăgire şi voturile vor merge în altă direcţie.

Pentru viitorul României, problema cu care se confruntă guvernul Ponta este de a fi sau a nu fi responsabil. Ceea ce reprezintă în sine o dilemă. Pentru că, dacă se dau bani la populaţie, rămânem în epoca de piatră. Dacă nu se dau, USL pierde voturi. Nici aşa nu-i bine, şi aşa e rău!

La urma urmei, mă întreb: îi pasă cuiva de „bucuria nebunilor”?

Ioan Iercan