Pledoarie pentru fair-play. Apel către părinţi, antrenori şi spectatori din sportul arădean şi nu numai

În ultima perioadă, am mers, ca spectator, la mai multe meciuri de fotbal (echipe de juniori mari sau mici şi seniori). Atmosfera este greu de suportat chiar şi pentru persoanele cu urechi "antrenate". Limbajul suburban şi înjurăturile par a fi singurele raţiuni pentru care unii se află în preajma sau pe terenul de joc. Jucătorii, unii încă la vârsta copilăriei, sunt înjuraţi copios de către antrenori şi spectatori sau, şi mai dureros, de către proprii părinţi. Cei mici (sau mai mari) aleargă, asudă, se străduiesc să joace cum se pricep mai bine şi să ofere spectacol.

Ce primesc în schimb? Sudălmi şi, eventual, câte un bobârnac sau şpiţ în fund, la ieşirea de pe teren. Cum îşi permite un părinte, un antrenor sau un simplu spectator să înjure exact pe cei care se străduiesc să facă ceva, să ne încânte? Explicaţii ar putea fi multe: de la educaţie (sau lipsa acesteia) până la defularea frustrărilor acumulate în viaţa de zi cu zi. Ce vină au însă jucătorii pentru toate astea? Cu ce învăţăminte rămân ei, după ce se confruntă cu astfel de comportamente?

O altă ţintă a înjurăturilor o reprezintă, evident, arbitrii, majoritatea cu vârsta apropiată de a pruncilor care se înfruntă pe teren. Mai deunăzi, mama unui jucător înjura cu foc un arbitru. Nu era convinsă că acesta a greşit, dar nu contează - îl suduia preventiv. Altădată, un spectator, tată de fotbalist junior, şi-a admonestat fiul aproape tot meciul. Cuvintele sunt greu de reprodus. La finalul partidei, ca încoronare a prestaţiei sale de privitor la spectacolul sportiv, i-a tras una după ceafă arbitrului. Acesta era un adolescent abia trecut de vârsta copilăriei. Ochii îi înotau în lacrimi. Poate greşise, dar nu cu intenţie, aşa că nu înţelegea ce se întâmplă. Unii au o explicaţie halucinantă: "Îl înjur pentru că e arbitru!". Nu, zău? Cine a stabilit această normă stupidă? Face parte din regulile nescrise ale jocului?   

Pe drept cuvânt, se spune că sportul educă şi formează caractere puternice. Dar nu în astfel de condiţii. Dragi părinţi, iubiţi antrenori, stimaţi spectatori, vă îndemn să gândiţi de două ori înainte de a vă adresa jucătorilor sau arbitrilor. Dacă sunteţi nervoşi, trageţi adânc aer în piept înainte de a da frâu liber sentimentelor! Ar fi util dacă forurile cu putere de decizie în domeniu ar adopta reglementări pentru astfel de situaţii. De exemplu, să creeze posibilitatea ca arbitrul să elimine un antrenor care înjură repetat în timpul partidei, aplicându-i şi o sancţiune pecuniară. Pe de altă parte, în cazul spectatorilor cu limbaj trivial (părinţi sau nu), ar trebui să intervină forţele de ordine.

Sportul este şi trebuie să rămână o confruntare curată!

Eduard Hoffmann